Metamorfoza totalitarismului mioritic, coșmarul… visului democratic postdecembrist.

iohannis-bilant-sri

Ador perioada aceasta de frământări în toate ungherele “statului de drept”, în care, în urma unor regretabile erori, mai scapă câte un detaliu compromițător cu privire la metodele și instrumentele sistemului, dar mai ales obiectivele trasate pe unitate! Iar coroborând aceste ultime dezvăluiri cu minunea tehnologieie din secolul ce îl parcurgem, în care informația stă la un click distanță, rezultă capacități de analiză și descoperire infinite, spre disperarea celor ce se chinuie să rămână “acoperiți”.

E greu, aproape imposibil să mai zărești urmele adevărului printre evenimentele care se succed cu atâta iuțeală în tumultul contemporan. Informația are atât de multe fețe, iar metodele de interpretare sunt atât de complicate, încât individul interesat de pârghiile puterii, de evoluția probabilă a lucrurilor, trebuie să dezamorseze atent capcanele propagandei, de cele mai multe ori singurul aliat fiind intuiția. E trist când realizezi faptul că aproape tot ceea ce influențează conștiința colectivă este filtrat de vigilența sistemului, obiectivul esențial fiind acela de păstrare a beneficiilor câștigate prin metode aflate la limita sau interpretarea extremă a unor prevederi legislative rămase în rătăcirea specifică primilor ani ai democrației originale românești.

Punând cap la cap majoritatea evenimentelor care au ținut capul de afiș în ultimul deceniu de evoluție șchiopătândă a societății românești, nu ai cum să nu te întrebi ce tip de republică suntem, ce schemă de management funcționează cu adevărat între aceste granițe, dincolo de expresia oficială din Constituție prin care ne susținem forma de organizare statală.

Care sunt resorturile reale de exercitare a puterii decizionale între care instituțiile de forță oscilează, devenind tot mai clar faptul că tocmai aceste entități capabile să aplice dreptatea ocolesc cu o abilitate viclenească litera și spiritul legii?

Nu vi se pare ciudată implicarea tot mai notorie în actul de justiție a factorilor care prin definiție ar trebui să se supună acesteia în cadrul ierarhiei?

Spre panica crescândă a indivizilor responsabili cu dezvoltarea și propășirea sistemului opresiv, pare tot mai evidentă trezirea românilor din somnul în care, în cele aproape trei decenii de la condamnarea comunismului, au fost întreținuți cu succes de către oculta statală. După 10 ani de domnie și alți 2 ani de agonie provocată tocmai de mecanismul gândit și nășit în mandatele-i otrăvite, Traian Băsescu începe să își devoaleze regretul față de evoluția malefică a Sistemului, trecut acum sub controlul sau peste capul noului autocrat cu rădăcini securistoide pe linie familială… Un alt personaj exotic în hora aceasta este Sebastian Ghiță, scăpat ca prin minune de sub controlul judiciar și dispărut fără urmă (fizică) din peisaj. Cu toate acestea, ecourile cunoștințelor împărtășite prin intermediul postului România TV, încă își produc efecte și, mai mult de-atât, intrigă opinia publică la fiecare nouă descoperire a câte unui nou amănunt din hățișul “statului de drept”. Aparatul de propagandă de chinuie să dezvolte mișcări tot mai ample, spre deliciul tinerimii manipulabile. Dar, cum resorturile sistemului s-au amestecat cu dibăcie prin toate secțiile actorilor aparentului angrenaj democratic, periodic mai avem de-a face cu câte o detonare în public a câte unui agent infiltrat. Și astfel sunt create ocaziile pentru ca structurile să își propage influența pin emoție, să își apere interesele prin intermediul mulțimii indignate, iar căpetenia să își mai repare din imaginea știrbită de inabilitatea demonstrată faptic. Așa a fost și încă se încearcă dezvoltarea protestelor din ultima perioadă, în scopul unic al relansării în topul preferințelor a dirigentului ostracizat de opinia… electorală. Fondul problemei capătă forme geniale de metamorfoză, atunci când interesele păstrării beneficiilor, atât din partea iubitului conducător, aliat cu opoziția doborâtă de votul popular din 11 decembrie, cât și ale atașatelor companii cu capital străin speriate de intenția noului executiv de a le bloca, prin măsuri legislative fără precedent, schemele de evitare a achitării către bugetul de stat a impozitelor aferente profitului real înregistrat în urma afacerilor desfășurate în România.

De mi-au scăpat până acum din analiză, să nu-i credeți uitați…

În vâltoarea haosului creat de această ultimă bătălie pentru controlul total al statului avem și factori mai puțin vizibili ochiului neantrenat. Vorbim despre forțe care acționează de cele mai multe ori prin intermediul interpușilor, indivizi sau organizații, profitând tot de lacunele existente în legislația îmbătrânită. Deși ies la iveală arareori rezultatele preocupărilor cotidiene ale acestor agenți de influență, tot propaganda apropiată sistemului muncește din greu în scopul ducerii în derizoriu a informațiilor cu pricina. Iar cel mai temut adversar al stabilității, arhitectul conflictelor care au schimbat destinele unor națiuni mult mai puternice, care și-a înfipt rădăcini adânci și la noi încă din anii ’90, este titratul George Soros. Avizi după o influență sporită și având caractere ieftine, nu puțini actori politici din sfera ultimilor ani s-au lăsat stimulați și manipulați de acest personaj controversat, alegând să își asume cel puțin o alianță conjuncturală.Oficial, George Soros s-a implicat în România, în ultimele zile ale anului 1989, imediat după căderea regimului Ceaușescu. Unii spun însă, că activitatea magnatului american de origine maghiaro-evreiască, a început cu mult înainte de căderea regimului comunist. Judecând după lista extinsă a rețelei de camarazi “pentru o Societate Deschisă”, este greu de crezut faptul că influențele acestui grup organizat nu au produs efecte până la cel mai înalt nivel, penetrând, cel mai probabil, chiar și celula strategilor supremi asupra securității statului.

Iar în fața acestor angrenaje bine unse de preocupările marilor finanțatori globali, îndrăznesc unii ca Dragnea, Ponta, Tăriceanu ori majoritatea electoratului român să se opună. Nu-i așa că suntem nebuni? Nebuni să credem că ordinea mondială se află la dipoziția deciziei democratice? Păi dacă lucrul acesta este cunoscut și unanim acceptat, atunci cum ar fi posibil ca oricare dintre țările aflate în angrenajul general să aibă independența deciziilor interne?

De cealaltă parte a eșicherului politic se remarcă PNL și USR, ambele formațiuni aflându-se în grațiile lui Klaus și, implicit, ale sistemului în toate formele lui, ambele implicate în sarabanda mitingurilor împotriva guvernului, dar în egală măsură lipsite de orice viziune strategică ori program alternativ de guvernare a țării, iar ceea ce este și mai grav, fără lideri de forță. În modul cel mai suspect, partidul aflat în acest moment pe limbile celor mai mulți adepți ai doctrinei de dreapta nu se mai află PNL, partidul de a cărui istorie se agață în fiecare campanie electorală liderii vremelnici aflați în capul listei de candidaturi, ci mult mai proaspătul înființat și, aparent, fără nicio doctrină, USR. Despre strategia, intențiile ori planurile de viitoare al acestui joint venture securisto-corporatist chiar nu doresc să dezvolt, fiindu-mi cât se poate de clară inutilitatea existenței lui în afara circului util acoperirii marilor probleme ale dreptei. Însă de la PNL aveam pretenții, pretenții îngropate tocmai de cel pe care cu atât aplomb liberalii l-au susținut în fruntea statului și care, prin politicile dictate de pe scaunul prezidențial, nu a făcut decât să îi arunce în coada clasamentului electoral. Aștept de mult să descopăr un lider autentic care să contribuie constructiv la rolul acestui partid aflat, momentan, în opoziție. Și nu mică îmi va fi mirarea dacă acela va fi proaspăt anunțatul candidat pentru șefie, Ludovic Orban, unul dintre puținii membri marcanți care au scăpat campaniei de portocalizare din ultimii ani și pare că renaște din propria-i cenușă. Sper ca după această perioadă de agonie doctrinară, noul lider al formațiunii să impună un nou stil de acțiune, demn de istoria invocată cu atâta mândrie în orice prefață, prin care să contribuie la întoarcerea la normalitate a scenei politice, departe de scandalurile fabricate, concentrată pe viziune și argumente. Ar fi o metamorfoză sclipitoare a partidului, din marionetă a sistemului, înapoi la rolul de actor politic serios.

Pentru că un astfel de subiect are atât de multe implicații încât este, cu adevărat, de necuprins, iar fiecare zi adaugă o nouă piesă în acest puzzle al puterii, pentru că despre putere avem de-a face în fiecare mică iterare a ordinii de zi, în fiecare act aparent spontan, dar care are influențe majore cu privire la evoluția noastră ca neam, continuarea acestei analize o las pe seama fiecăruia dintre dumneavoastră.

Sistemul despre care am dezvoltat în aceste rânduri încâlcite are o capacitate atât de mare de metamorfozare, încât sunt convins că nimeni, niciodată, nu îi va da de cap. Important este ca în viața de zi cu zi, la fiecare provocare cu iz suspect și potențial sporit de influențare a ordinii de stat, să stăm mai mult de-o clipă și să judecăm posibilele efecte. Și să nu ne facem parte decât din ceea ce suntem dispuși să ne asumăm, atât pentru noi cât și pentru generațiile viitoare…