ROCK-UL: PASĂREA PHOENIX A MUZICII MODERNE?

rock

Mileniul III. Secolul 21. Anul 2016. Uniunea Europeană, România. Civilizaţie, dezvoltare, oameni descuiaţi, toleranţă, raţiune, umanitate. Un cuvânt nu se potriveşte cu celelalte: România. Ţara unde parcă timpul s-a oprit în loc de foarte mulţi ani.

Doresc să ating unul din nenumăratele subiecte care mă fac uneori să mă gândesc dacă nu cumva barza era sub influenţa alcoolului şi m-a scăpat unde nu trebuia.

Muzica reprezintă un element indispensabil din viaţa fiecăruia. Fiecare o înţelege si o savurează aşa cum ştie, aşa cum poate sau aşa cum i-a fost dictat timp de ani de zile să o facă.

 

30 octombrie 2015. Bucureşti, club Colectiv. O tragedie zguduie întreaga ţară. Zeci de morţi, sute de răniţi, familii distruse. Copii buni, tineri capabili, adulţi realizaţi care s-au dus să-şi petreacă puţinul timp liber oferit de o saptămână plină de învăţat, muncit pe brânci şi puţine ore de somn. S-au dus pentru că una din formaţiile lor preferate, Goodbye to Gravity, lansa un nou album. Nu voi intra în detaliile tehnice, nu voi discuta sau formula speculaţii despre ceea ce s-a întamplat sau ce s-a permis să se întâmple într-un local dintr-o „capitală europeană”. În schimb, mă voi opri asupra reacţiilor demente ale foarte multor „cetăţeni europeni”, care în loc să plece capul şi să simtă până în măduva sufletului pierderile grele provocate de o tragedie lipsită de orice logică pentru secolul în care ne aflăm, au preferat să blameze genul muzical care se asculta acolo, în acea seară nefericită. Cu o încordare maximă a creierului din dotare au ajuns la concluzia că acei oameni au fost pedepsiţi de o forţă divină pentru că îl adulau pe Satana. Mai departe nici nu are rost sa comentez, pentru ca inclusiv „vedete” autohtone, preoţi şi chiar profesori au ajuns la aceeaşi concluzie indubitabilă. Dacă o auzeam pe „ţaţa Leana” de la poartă debitând asemenea raţionament logic, era perfect normal. Or, la noi în ţară prostia este o competiţie ce vizează toate clasele sociale, nu e pe categorii ca la box.

 

Am ales acest moment ca fiind definitoriu vis-a-vis de prejudecăţile muzicale ale compatrioţilor noştri, marea majoritate a populaţiei exprimându-şi într-un cadru aproape organizat o opinie unidirecţională: „rock-ul e creaţia Satanei şi duce sufletul la pierzanie”. A fost o explozie de ură fără precedent către un gen muzical care „îşi vede de treaba lui” şi nu are nevoie de aprecierile maselor.

Oare ar fi posibil să devenim oameni maturi cu capul pe umeri şi să nu mai credem în Moş Crăciun şi alte forţe supranaturale care ne distrag atenţia de la viaţa reală? Pentru necunoscători, satanismul este o invenţie a religiei de a cataloga cunoaşterea şi evoluţia umană ca fiind o influenţă negativă asupra credinţei într-un Creator. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai greu de manipulat. Cine se documentează puţin va descoperi că în Evul Mediu, oamenii de ştiinţă care au oferit primele perspective asupra Universului au fost consideraţi satanişti. Dar religia o păstrăm pentru altă dată.

 

Revenind la subiectul iniţial, pot să afirm, după ce am ascultat aproape toate genurile muzicale de-a lungul anilor (mai puţin manele, totuşi, am şi eu o limită), că am găsit practic un stil de viaţă. Este un sentiment atât de puternic şi cu care mă identific de la bazele ADN-ului. Fiecare persoană are acea frecvenţă de rezonanţă cu un gen muzical, la fel ca elementele naturale. Rock-ul este mult mai mult decât o metodă de a-ţi încânta timpanele, mai mult decât ceva care sună bine şi atât. În general versurile sunt foarte puternice, iar ritmurile alerte ale multiplelor instrumente muzicale nu permit oricui să le perceapă sau să le înţeleagă. Au fost realizate şi studii care demonstrează că, în general, persoanele cu un nivel intelectual mediu spre ridicat preferă rock-ul.

Prin apariţia înfricoşătoare, ciudată, chiar şocantă uneori pentru omul obişnuit, rocker-ul reprezintă lumina din negrul pe care îl poartă. El se „baricadează” în sine, în muzică, reuşind să-şi descarce frustrările şi nervii din fiecare zi într-un mod non-violent, revigorându-şi sufletul. Orice rocker ştie cât de important este ca el să se regăsească în versurile melodiilor preferate. Este conştient că acestea trebuie să fie grave, pătrunzătoare şi pline de sens. Devotamentul fanilor, filozofia de viaţă, libertatea de exprimare şi lipsa de prejudecăţi stau dovadă că acest gen este unic între celelalte.

 

Din păcate, într-o ţară în care educaţia este pusă pe ultimul loc, non-valorile şi oamenii cu probleme psihice domină showbiz-ul autohton devenind modele pentru noile generaţii, iar scopul în viaţă este de a ajunge „şefu’ la bani”, comunitatea rock este persecutată, criticată, chiar exclusă din societate. Toate ţările occidentale s-au trezit din hibernare şi au realizat că rock-ul este un fenomen nemuritor, care începe să adune din nou din ce în ce mai mulţi ascultători contracarând promovarea prostiei şi a mediocrităţii. Oricine are puţin discernământ şi aşterne pe o foaie de hârtie versurile unor melodii comerciale din ziua de azi va realiza penibilitatea şi nivelul minim de efort depus pentru a le concepe. Se mai crează un negativ cu nişte progrămele, se sintetizează vocea şi reţeta e completă: am obţinut noul hit de la radio! Foarte puţini conştientizează că în spatele unui album rock sunt luni, chiar ani de muncă continuă, iar prestaţiile (întotdeauna live) sunt de cea mai înaltă calitate, artiştii dându-şi şi ultima picătură de transpiraţie pentru mulţumirea fanilor.

 

Rock-ul nu are nevoie de publicitate, rock-ul nu are nevoie ca toate nulităţile să îi cumpere biletele la concerte, rock-ul nu are nevoie sa devină comercial. Vrea doar să fie lăsat în pace, să nu mai fie judecat şi să îi fie recunoscută valoarea. Dacă va putea să schimbe ceva în societate, vom lăsa timpul şi geniul artiştilor să decidă.

 

 

Cătălin ŞERBAN